Împreună cu amicul B. locuiesc într-un apartament cochet, frumos aranjat. Nu ştim cine l-a aranjat şi nici cu ce scop.
Într-o dimineaţă ne-am trezit fiecare în câte-o cameră, fără putinţa de ne aminti în ce mod am ajuns aici. De fapt, înainte nu a fost nimic. Luminile apartamentului sunt ciclice, trecătoare. Am găsit prin sertare o rezervă de lumânări astfel că avem lumină chiar şi atunci când candelabrele scumpe, frumos ornamentate (în paranteză fie spus, seamănă izbitor cu cele văzute în cartea despre domnia Regelui Ludovic, zis şi Regele Soare). Trăim totuşi cu frica constantă ca lumânările se vor termina sau, chiar mai rău, că într-o zi candelabrul s-ar putea stinge pentru totdeauna aruncându-ne în întunericul fără de margini. Ar fi total inutil să încerc a menţiona adresa apartamentului deoarece dincolo de apartament nu există nimic. Nu am trecut niciodată de uşă, deoarece nu ştim că se poate deschide, iar prin ferestrele, chiar, larg deschise simţurile noastre nu desluşesc nimic. Acestea fiind spuse ne asumăm şi considerăm perfect logică următoarea frază: apartamentul este singura realitate; apartamentul, aşa cum îl cunoaştem, a apărut înainte de noi; nu putem ştii cu exactitate cum arăta apartamentul la începuturile sale, dar putem bănui; nu ştim cum va arăta apartamentul în viitor, dar putem calcula; dispariţia apartamentului implică dispariţia noastră; nu există nimic în afară de noi şi de acest apartament.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
De la o vreme încoace amicul B. se comportă ciudat. O boală ciudată pusese stăpânire peste el. Ciudat este şi modul în care şi-a revenit. Dar poate mai cel mai ciudat este felul în care gândeşte. Este ferm convins că, de dincolo de uşă, cineva l-a vindecat. L-am chemat la fereastră şi l-am pus să privească. L-am îndemnat să intindă mâna sa pipăie, să atingă. Să se convingă singur că dincolo nu poate vedea, nu poate auzi, nu poate mirosi, nu poate gusta, nu poate simţi. Nimic. El îmi zâmbeşte şi mă asigură ca dincolo sunt râuri, pajişti, lumini. Există şi poate sunt chiar mai reale decât noi, deoarece poartă pecetea veşniciei. Simţurile nu desluşesc, dar asta nu înseamnă ca nu există. Simţurile nu pot trecei DINCOLO de aprtament. Acelaşi Vindecător, spune el există şi în apartament, ba chiar şi în interiorul fiecaruia. De acolo El poate călăuzi, poate deschide ochii către adevăruri mult mai înalte.
Încerc să-i explic că poate totul e un produs al minţii sale, poate un rod secundar al bolii de care a suferit. Încerc să-i recomand nişte cărţi, mă asigură că le-a citit.
Îmi răspunde senin, dintr-o filă de jurnal:
- Imaginaţia ne reintegrează ritmurilor cosmice, ignorate sau minimalizate de omul modern. (M. Eliade) Vindecătorul există, iar inima Îl vede şi Îl aude prin întunericul cel fără de margini, deoarece CREDE!
