Ceas târziu

Se trag speriaţi la adăpost
oameni şi vite împreună.
Umbrele nopţii se întind furios,
nu e lumină, nu e lună.

Hodorogind puternic, grele
cu zgomot rece şi perfid,
sub cerul mort, fără de stele,
Porţi de aramă se închid.

Cuprinşi într-o cumplită încleştare,
puţinii călători din drum,
Prin inimă doar mai privesc în zare
înconjuraţi de chinuri, praf şi fum.

Dar vai la ceas târziu de cei ce dorm,
striviţi de zidul aspru, gros!
Nu stiu sărmanii, al lor somn
e sabie în gheara lui Thanatos!

Nu am nimic

Eu n-am nimic:
Nici dor, nici râvnă
Faptele bune îmi lipsesc,
N-am rugăciuni fierbinţi,
Sau lacrimi pe obraz.

Doar uşa pe care,
Cu ciudă!
Ţi-o trântesc în nas!
Deşi Tu cu Răbdare şi Dragoste
Tot baţi!
Doar uşa asta blestemată,
e tot ce am eu azi.

Sunt Vinovat

Petala ofilită,
Frunza veştedă,
Copacul uscat,
Suspină:

DE CE?

Păsări cu aripi frânte,
Pamântul pustiiit,
Balta de sânge
Întreabă:

PENTRU CE?

Copilul orfan,
Maica cernită,
Bătrânul singur
Prin lacrimi strigă:

PENTRU CINE?

Sunt vinovat!
În căderea mea
am strivit
Întreg Universul.

În vizită la muzeul de ştiinţe naturale

Intri, priveşti, păşeşti uimit,
Toate vin şi trec sub soare,
Cel mare îl înghite pe cel mic,
Cel mic din interior ucide ce e mare.

De-al păsărilor zbor te-ai imbătat,
Cuprins de un nebun avânt,
Un vis,
o stare
te înalţă
spre locul fericit
Unde cel mare
e unul cu cel mic.

Punct esti acum,
Eşti diametrul ce îl ţeşi
Te-ai trezit!

Cioburi

"Oricine crede ca ştie, când nu poate şti nimic mi se pare nebun" N.Cusanus

Prin mii de cioburi ne percepem viaţa
Prin mii de raze deformate.
Credem că ştim, dar gândul ne e moartea,
altarul fals şi libertatea,
ce o jertfim,
crezând ca stim.

Mii de culori întoarcem şi prefacem
Prin mii de spectre, mii de raze,
Prin mii de ochi şi mii de faze,
(cioburi sparte);
oglinda să refacem

In zori când unghiul reflectat
Va Lumina-n Necunoştinţă
Umbra-şi va fi recâştigat
Dreptul la Fiinţă.

Apartamentul

Împreună cu amicul B. locuiesc într-un apartament cochet, frumos aranjat. Nu ştim cine l-a aranjat şi nici cu ce scop.

Într-o dimineaţă ne-am trezit fiecare în câte-o cameră, fără putinţa de ne aminti în ce mod am ajuns aici. De fapt, înainte nu a fost nimic. Luminile apartamentului sunt ciclice, trecătoare. Am găsit prin sertare o rezervă de lumânări astfel că avem lumină chiar şi atunci când candelabrele scumpe, frumos ornamentate (în paranteză fie spus, seamănă izbitor cu cele văzute în cartea despre domnia Regelui Ludovic, zis şi Regele Soare). Trăim totuşi cu frica constantă ca lumânările se vor termina sau, chiar mai rău, că într-o zi candelabrul s-ar putea stinge pentru totdeauna aruncându-ne în întunericul fără de margini. Ar fi total inutil să încerc a menţiona adresa apartamentului deoarece dincolo de apartament nu există nimic. Nu am trecut niciodată de uşă, deoarece nu ştim că se poate deschide, iar prin ferestrele, chiar, larg deschise simţurile noastre nu desluşesc nimic. Acestea fiind spuse ne asumăm şi considerăm perfect logică următoarea frază: apartamentul este singura realitate; apartamentul, aşa cum îl cunoaştem, a apărut înainte de noi; nu putem ştii cu exactitate cum arăta apartamentul la începuturile sale, dar putem bănui; nu ştim cum va arăta apartamentul în viitor, dar putem calcula; dispariţia apartamentului implică dispariţia noastră; nu există nimic în afară de noi şi de acest apartament.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

De la o vreme încoace amicul B. se comportă ciudat. O boală ciudată pusese stăpânire peste el. Ciudat este şi modul în care şi-a revenit. Dar poate mai cel mai ciudat este felul în care gândeşte. Este ferm convins că, de dincolo de uşă, cineva l-a vindecat. L-am chemat la fereastră şi l-am pus să privească. L-am îndemnat să intindă mâna sa pipăie, să atingă. Să se convingă singur că dincolo nu poate vedea, nu poate auzi, nu poate mirosi, nu poate gusta, nu poate simţi. Nimic. El îmi zâmbeşte şi mă asigură ca dincolo sunt râuri, pajişti, lumini. Există şi poate sunt chiar mai reale decât noi, deoarece poartă pecetea veşniciei. Simţurile nu desluşesc, dar asta nu înseamnă ca nu există. Simţurile nu pot trecei DINCOLO de aprtament. Acelaşi Vindecător, spune el există şi în apartament, ba chiar şi în interiorul fiecaruia. De acolo El poate călăuzi, poate deschide ochii către adevăruri mult mai înalte.

Încerc să-i explic că poate totul e un produs al minţii sale, poate un rod secundar al bolii de care a suferit. Încerc să-i recomand nişte cărţi, mă asigură că le-a citit.

Îmi răspunde senin, dintr-o filă de jurnal:

- Imaginaţia ne reintegrează ritmurilor cosmice, ignorate sau minimalizate de omul modern. (M. Eliade) Vindecătorul există, iar inima Îl vede şi Îl aude prin întunericul cel fără de margini, deoarece CREDE!

Şoapta

Şoapta.

s-a spart fără să fie atinsă

în mii de cioburi aurite.

Câte unul pentru fiecare secundă,

Câte unul pentru fiecare gând,

Pentru fiecare contracţie,

fiecare eliberare

A Inimii,

A Fiinţei.

Iarna FIINŢEI

Ar râde nesfârşit spre Soare,
de bezna iernii n-ar înconjura-o.
Marea-n furtună-i este somnul,
pe plaja goală, fără pescăruşi,
fără lumină-n ochii jucăuşi.
O scoică cu miros de alge,
sunet lin, ameţitor:
de leac,
de dragoste,
de dor.

Dor de vară, dor de pâine,
de călduroasă-mbrăţişare,
pe drum de zei,
spre nesfârşita zare...

MARE!
RĂSĂRIT!
SOARE!