Două cercuri ne uimesc
Două cercuri ne unesc
Când in ochi eu te privesc,
Când în ochi tu mă priveşti.
Două cercuri ne-ncălzesc
Două cercuri ne-mplinesc
Două cercuri înnodate
Sub un Cuvânt: ETERNITATE.
luni, 30 iulie 2007
Iubire
Fugi! Cit mai ai timp…
"Momentul constientizarii valoreaza cit 1000 de rugaciuni."
Natural Born Killers (Q. Tarantino & Oliver Stone)
“si-aprins in valuri de lumina
sa joc
strafulgerat de-avinturi nemaipomenite
ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine,
sa nu cirteasca:
-Sunt rob in temnita!”
Vreau sa joc (L. Blaga)
O noapte ploiasa si intunecata se lasase peste oras. Tinarul trecea speriat pe straduta ingusta. Capul lasat in pamint tresarea la fiecare ropot de ploaie. Straduta ingusta si prost luminata amplifica intr-un mod cu totul si cu totul sinistru fiecare zgomot. Chiar si pasii sai sunau ciudat, diferit de sunetul ce ar fi vrut sa-l auda. Pasii sai, proprii sai pasi devenisera un veritabil intrument de tortura. De fapt realitatea, propria sa realitate era un mecanism ce ar fi facut sa tremure chiar si cei mai inversunati inchizitori. Din departare se auzi un urlet fioros. Ridica capul din pamint. Pentru prima oara i se puteau deslusi ochii. Ochii ce ar fi putut cuprinde universul in orizontul lor asteptau acum mici si infricosati. O silueta se distanta incet de conturul intunecat al strazii. De fapt doua. O silueta umana si o bestie, tinuta in lesa, probabil bestia responsabila pentru urletul anterior. Vroia sa fuga, sa se ascunda dar ultima intesectie fusese acum nu stiu cit timp iar intunericul din spatele sau se ridica parca si mai amenintator. Ramase pe loc, tintuit de o spaima nebuna. Treptat silueta capata conturul unui batrin girbovit, iar bestia era un ciine, un ciine infricosator de mare, fioros, atit de fioros incit nici botnita nu-i putea impiedica urletele. Batrin, ogar si tinar se aflau acum fata in fata.
- Ce mai astepti, tinere? zise batrinul pe un ton amenintator. Fugi cit mai e vreme! Nu vezi ca s-a facut noapte? Si mina batrinului schita gestul desfacerii botnitei.
“Batrin nebun! gindi tinarul. Ma indoiesc ca la virsta lui va avea curajul sa dea drumul la ciine. Si daca totusi o va face? Ce-o sa ma fac? Oare voi putea sa-l intrec, oare pot fugi mai repede? Sau voi muri sfisiat de coltii care miriie. Si totusi oare-i va da drumul?”
- Unde sa fug, batrine? Unde? Drumul spre casa mi-e blocat de bestia ce vrei sa o asmuti asupra mea. Unde sa fug?
- Casa ta e locasul intunericului. Cind ai sa intelegi ca ai contruit-o din intuneric si intunericul ti-e acum casa? Ciinele incepu sa se agite. Un nou urlet fioros umplu strada. Fugi! asculta-ti inima si fugi! Fugi, tinere, cit mai ai timp!
“Ce circ! Ce nebun! gindi din nou tinarul. Ma duc acasa. Sigur nu va avea curajul sa asmuta bestia.”
Si fara nici o vorba pleca, lasind in urma si batrin si ciine se afunda in noapte pe strada intunecata. In urma lui se auzi un nou urlet, dublat de glasul batrinului, ce devenise inuman, dar care totusi parea mai mult un strigat de disperare “NUUUU!!! NU SPRE INTUNERIC! FUGI, TINERE, CIT MAI AI TIMP!”
“Ce noapte ciudata!”, gindi tinarul. E tirziu deja. Poate ca miine dimineata toate acestea vor avea un sens.
…………………………………………………………………………………………..
Nu stia cit a trecut, poate zile, poate luni, ani sau poate doar clipe. De cind venise noaptea oamenii nu mai stiau sa socoteasca timpul. Totul se petrecea la fel, in acelasi intuneric, in asteptarea unui soare ce nu mai dorea sa straluceasca. Nu stia nici cit e ceasul, nici ce zi luna sau an este. Disparitia soarelui a fost urmata, firesc, de disparitia anotimpurilor, si cu aceasta a pierit si ultima speranta de masurare a timpului. Oricum nu mai conta, nimic nou nu se mai putea petrece. Poate doar soarele sa straluceasca iar.
Tinarul se gindea la intilnirea stranie cu batrinul si cu fiara. Daca ar fi fugit atunci, daca batrinul ar fi dat drumul bestiei. Daca…. Poate ar fi murit sfisiat, poate ar fi scapat si ar fi ajuns altundeva, la lumina. Oricum coltii fiarei i se pareau acum blinzi. Mai blinzi decit intunericul de afara. Mult mai blinzi.
Ar fi dorit sa fie Iona. Ar fi dorit ca sacrificiul sau sa opreasca furtuna, intunericul. Ar fi mers de bunavoie in burta balenei. De acolo cel putin avea speranta renasterii, speranta unui nou rasarit. Dar nimeni nu-i ceruse sacrificiul. Nici macar nu se gindisera sa sacrifice pe cineva. Nimic, nimic nu mai conta. Era intuneric si gata! Nu avea nimeni ce face. Si oricum nici nu mai conta. Tot nu exista timp. Si nici n-o sa mai existe. Si-atunci pentru ce sa ne sacrificam? Si-asa timpul nu ne mai poate oferi nemurirea.
Se ridica deodata, infricosat de un gind. Privirea sa cauta disperata un ciob de oglinda. Un ciob, doar atit. Stia ca oglinda se sparsese de mult. Nu stie nici acum din ce cauza. Oricum doar cioburile mai puteau acum sa reflecte realitea. Si ciobul era chiar la picioarele lui. Sau poate chiar in fata lui? Ramase uimit! In ciob deslusea clar figura batrinului. Isi inclesta pumnii. Simti ceva ciudat strins in pumnul drept si un urlet binecunoscut umplu icaperea. Ciinele, bestia de odinioara statea in fata sa. Deja-vu! Ciinele, botnita, lesa, batrinul… Ciinele, botnita, lesa, batrinul. El tinea lesa si privea in ciobul de oglinda spre batrinul ce tinea fiara in lesa. Atunci a inteles. Nu, nu batrinul tinuse fiara. Batrinul incerca sa o asmuteasca. El, el tinuse fiara. El, el crease de fapt fiara apoi ii pusese lesa si botnita, speriat de ceea ce crease. Se mintise zicind ca astfel fiara pare mai blinda. Isi dorea sa fi dat atunci drumul fiarei sa fi incercat sa fuga, sa riste tot, sa riste sfirsitul in coltii fiarei decit intunericul de acum. Acum era batrin si chiar de ar fi dat drumul fiarei, nu-l mai tineau puterile sa fuga. Era prea tirziu. Si totusi?
Urletul liber umple incaperea. Apoi peste casa cladita din intuneric se lasa linistea. O liniste de mormint.
Natural Born Killers (Q. Tarantino & Oliver Stone)
“si-aprins in valuri de lumina
sa joc
strafulgerat de-avinturi nemaipomenite
ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine,
sa nu cirteasca:
-Sunt rob in temnita!”
Vreau sa joc (L. Blaga)
O noapte ploiasa si intunecata se lasase peste oras. Tinarul trecea speriat pe straduta ingusta. Capul lasat in pamint tresarea la fiecare ropot de ploaie. Straduta ingusta si prost luminata amplifica intr-un mod cu totul si cu totul sinistru fiecare zgomot. Chiar si pasii sai sunau ciudat, diferit de sunetul ce ar fi vrut sa-l auda. Pasii sai, proprii sai pasi devenisera un veritabil intrument de tortura. De fapt realitatea, propria sa realitate era un mecanism ce ar fi facut sa tremure chiar si cei mai inversunati inchizitori. Din departare se auzi un urlet fioros. Ridica capul din pamint. Pentru prima oara i se puteau deslusi ochii. Ochii ce ar fi putut cuprinde universul in orizontul lor asteptau acum mici si infricosati. O silueta se distanta incet de conturul intunecat al strazii. De fapt doua. O silueta umana si o bestie, tinuta in lesa, probabil bestia responsabila pentru urletul anterior. Vroia sa fuga, sa se ascunda dar ultima intesectie fusese acum nu stiu cit timp iar intunericul din spatele sau se ridica parca si mai amenintator. Ramase pe loc, tintuit de o spaima nebuna. Treptat silueta capata conturul unui batrin girbovit, iar bestia era un ciine, un ciine infricosator de mare, fioros, atit de fioros incit nici botnita nu-i putea impiedica urletele. Batrin, ogar si tinar se aflau acum fata in fata.
- Ce mai astepti, tinere? zise batrinul pe un ton amenintator. Fugi cit mai e vreme! Nu vezi ca s-a facut noapte? Si mina batrinului schita gestul desfacerii botnitei.
“Batrin nebun! gindi tinarul. Ma indoiesc ca la virsta lui va avea curajul sa dea drumul la ciine. Si daca totusi o va face? Ce-o sa ma fac? Oare voi putea sa-l intrec, oare pot fugi mai repede? Sau voi muri sfisiat de coltii care miriie. Si totusi oare-i va da drumul?”
- Unde sa fug, batrine? Unde? Drumul spre casa mi-e blocat de bestia ce vrei sa o asmuti asupra mea. Unde sa fug?
- Casa ta e locasul intunericului. Cind ai sa intelegi ca ai contruit-o din intuneric si intunericul ti-e acum casa? Ciinele incepu sa se agite. Un nou urlet fioros umplu strada. Fugi! asculta-ti inima si fugi! Fugi, tinere, cit mai ai timp!
“Ce circ! Ce nebun! gindi din nou tinarul. Ma duc acasa. Sigur nu va avea curajul sa asmuta bestia.”
Si fara nici o vorba pleca, lasind in urma si batrin si ciine se afunda in noapte pe strada intunecata. In urma lui se auzi un nou urlet, dublat de glasul batrinului, ce devenise inuman, dar care totusi parea mai mult un strigat de disperare “NUUUU!!! NU SPRE INTUNERIC! FUGI, TINERE, CIT MAI AI TIMP!”
“Ce noapte ciudata!”, gindi tinarul. E tirziu deja. Poate ca miine dimineata toate acestea vor avea un sens.
…………………………………………………………………………………………..
Nu stia cit a trecut, poate zile, poate luni, ani sau poate doar clipe. De cind venise noaptea oamenii nu mai stiau sa socoteasca timpul. Totul se petrecea la fel, in acelasi intuneric, in asteptarea unui soare ce nu mai dorea sa straluceasca. Nu stia nici cit e ceasul, nici ce zi luna sau an este. Disparitia soarelui a fost urmata, firesc, de disparitia anotimpurilor, si cu aceasta a pierit si ultima speranta de masurare a timpului. Oricum nu mai conta, nimic nou nu se mai putea petrece. Poate doar soarele sa straluceasca iar.
Tinarul se gindea la intilnirea stranie cu batrinul si cu fiara. Daca ar fi fugit atunci, daca batrinul ar fi dat drumul bestiei. Daca…. Poate ar fi murit sfisiat, poate ar fi scapat si ar fi ajuns altundeva, la lumina. Oricum coltii fiarei i se pareau acum blinzi. Mai blinzi decit intunericul de afara. Mult mai blinzi.
Ar fi dorit sa fie Iona. Ar fi dorit ca sacrificiul sau sa opreasca furtuna, intunericul. Ar fi mers de bunavoie in burta balenei. De acolo cel putin avea speranta renasterii, speranta unui nou rasarit. Dar nimeni nu-i ceruse sacrificiul. Nici macar nu se gindisera sa sacrifice pe cineva. Nimic, nimic nu mai conta. Era intuneric si gata! Nu avea nimeni ce face. Si oricum nici nu mai conta. Tot nu exista timp. Si nici n-o sa mai existe. Si-atunci pentru ce sa ne sacrificam? Si-asa timpul nu ne mai poate oferi nemurirea.
Se ridica deodata, infricosat de un gind. Privirea sa cauta disperata un ciob de oglinda. Un ciob, doar atit. Stia ca oglinda se sparsese de mult. Nu stie nici acum din ce cauza. Oricum doar cioburile mai puteau acum sa reflecte realitea. Si ciobul era chiar la picioarele lui. Sau poate chiar in fata lui? Ramase uimit! In ciob deslusea clar figura batrinului. Isi inclesta pumnii. Simti ceva ciudat strins in pumnul drept si un urlet binecunoscut umplu icaperea. Ciinele, bestia de odinioara statea in fata sa. Deja-vu! Ciinele, botnita, lesa, batrinul… Ciinele, botnita, lesa, batrinul. El tinea lesa si privea in ciobul de oglinda spre batrinul ce tinea fiara in lesa. Atunci a inteles. Nu, nu batrinul tinuse fiara. Batrinul incerca sa o asmuteasca. El, el tinuse fiara. El, el crease de fapt fiara apoi ii pusese lesa si botnita, speriat de ceea ce crease. Se mintise zicind ca astfel fiara pare mai blinda. Isi dorea sa fi dat atunci drumul fiarei sa fi incercat sa fuga, sa riste tot, sa riste sfirsitul in coltii fiarei decit intunericul de acum. Acum era batrin si chiar de ar fi dat drumul fiarei, nu-l mai tineau puterile sa fuga. Era prea tirziu. Si totusi?
Urletul liber umple incaperea. Apoi peste casa cladita din intuneric se lasa linistea. O liniste de mormint.
Dans trist
O, dulce drum al lui Morfeu
Deschis de vinul ce ma-neaca
Du-ma spre pajisti inflorite,
Liber, s-alerg printre ispite.
Drumu-i ciudat, trezeste fiori
In fata curg si se topesc culori,
Se-amesteca intr-un peisaj diform,
Reflexii vii ce nu dorm nici in somn.
Peisaj desertic, beduini
Un soare rosu inecat de spini
Spini de furtuna si nisip
Natura urla, s-a dezlantuit.
Ceva ciudat imi cinta beduinii in cor
Dezlantuiti ca si natura-n jurul lor
N-am de ales decit acest dans trist
Ce e frumos imi pare astazi interzis.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)