Omul si povestea lui

Fiecare om isi poarta povestea lui. Mai exact fiecare om isi spune povestea lui. Felul in care paseste, felul in care priveste, felul in care se descopera si se ascunde dezvaluie intreaga poveste. Frazele, propozitiile sunt de prisos, povestea, prea lunga pentru a fi depanata, se retrage pentru a se reflecta in fiecare gest, in fiecare cuvint, ca un rezumat.
Stateam in aceasta seara la un fast-food din centru. Tocmai dadusem comanda dommnisoarelor si cautam bani potriviti, cind din stinga mea se aude un glas:
-Buna seara!
Era un nu stiu ce cunoscut in acel glas, o peveste intreaga condensata in acest salut. O poveste ce m-a facut sa zimbesc zeflemitor. M-am intors asteptind continuarea povestii. Raspunsul a venit oarecum iritat:
-Degeaba zimbesti, nu pe dumneata te-am salutat! Pe domnisoarele!
-Nu-i nimic am raspuns, eu zimbesc in continuare.
M-am intors spre domnisoara pentru a-mi alege garnitura. Domnul si-a ridicat cafeaua de la atuomat si i s-a adresat:
-Buna seara, pe dumneavostra va salutasem cind tinarul a zimbit zeflemitor. Dar ce sa-i faci? asa sunt tinerii.
Am zimbit din nou, am multumit pentru servire si m-am indepartat.
Noapte buna, domnule, poate la urmatoarea poveste vom zimbi amindoi, fiecare cu motivele lui...

Călătorul

Sunt călătorul
Ce umblă desculţ
Picioarele simt
Al pământului cânt.

Pietrele rănesc - durerea;
Iarba mângâie - fericirea;
Izvorul poartă gândul
Deschide - depărtarea.

Obosit de ce cunosc
Mă definesc cu fiecare drum
Etern rămân
Doar prin Iubire,
Joc,
Avânt.

Sunt călător,
Sunt trecător,
Învingător

SUNT!

Întuneric

Am cunoscut în Întuneric
Puternic prieten
Bun sfatuitor;
Lipsit de Întunericul,
Ce liniştea văzduhul
Până la ziua dintâi,
EL, UNUL, n-ar fi zis:

Să Fie Lumină!

Zbor

Din dureri extrag calciul,
făuresc oase.
Spaimele în cerneluri
netezesc drumul penelor.
Strigătul sparge,
dezgoleşte prăpăstii.

Semnul Necreatului
deschide abisul
Spre Zbor.

Linişte

Cu strigătul disperării
dau glas ameninţărilor.
Cu spaima trecutului
croiesc carare.

Cu inima iertării
caut leac durerilor.
In ochiul furtunii,
visez liniştea.

Ceas târziu

Se trag speriaţi la adăpost
oameni şi vite împreună.
Umbrele nopţii se întind furios,
nu e lumină, nu e lună.

Hodorogind puternic, grele
cu zgomot rece şi perfid,
sub cerul mort, fără de stele,
Porţi de aramă se închid.

Cuprinşi într-o cumplită încleştare,
puţinii călători din drum,
Prin inimă doar mai privesc în zare
înconjuraţi de chinuri, praf şi fum.

Dar vai la ceas târziu de cei ce dorm,
striviţi de zidul aspru, gros!
Nu stiu sărmanii, al lor somn
e sabie în gheara lui Thanatos!

Nu am nimic

Eu n-am nimic:
Nici dor, nici râvnă
Faptele bune îmi lipsesc,
N-am rugăciuni fierbinţi,
Sau lacrimi pe obraz.

Doar uşa pe care,
Cu ciudă!
Ţi-o trântesc în nas!
Deşi Tu cu Răbdare şi Dragoste
Tot baţi!
Doar uşa asta blestemată,
e tot ce am eu azi.